Istoric

 

        

O lucrare monografică este o datorie morală faţă de comunitatea în care îţi desfăşori activitatea. Scurgerea timpului face ca legăturile cu membrii comunităţii  şi semnele pe care le laşi împreună cu aceştia să capete trăinicie şi să poarte peste timp trecerea convieţuirii.   

           

1. COORDONATE GEOGRAFICE

Satul Păuşeşti face parte din comuna Dumeşti având o poziţie geografică centrală în cadrul judeţului Iaşi situându-se la 25 km vest de oraşul reşedinţă de judeţ. Aşezat în partea sudică a Câmpiei Moldovei la contactul cu Podişul Central Moldovenesc, satul se înfăţişează privirii ca un uriaş amfiteatru roman între dealuri domoale şi şesuri, în continuarea satului Dumeşti care este centrul de comună.

Este străbătut de pârâul Osânzana, pe cursul căruia s-au construit de-a lungul anilor iazuri. În condiţiile unui climat temperat se remarcă, spre sudul satului, pădurea de foioase, care odinioară ajungea până la Bahlui şi care astăzi oferă localnicilor lemn de foc şi pentru construcţii.

2. ISTORICUL AŞEZĂRII

a)Perioada predocumentară

Localitatea Păuşeşti, alături de satele Dumeşti, Hoiseşti, Banu şi Chilişoaia alcătuiesc comuna Dumeşti. Satul Păuşeşti a fost locuit încă din perioada neolitică, cercetările arheologice şi lucrările agricole evidenţiind numeroase dovezi ale locuirii – platforme de locuinţe, vetre de foc, toporaşe de piatră, silexuri, figuri antropomorfe şi zoomorfe.

b)Perioada documentară

Este perioada cea mai relevantă. La arhivele statuluidin Iaşi în ,,Documente de pe vremea lui Alexandru cel Bun” se spune că la 1426, Alexandru voievod, dă acest teritoriu lui Şerba Păuşescu pentru merite militare, moşie care va deveni loc pentru sat şi care îi va da şi numele de Păuşeşti.

Satul mai apare pomenit în secolele XVI – XVII, iniţial fiind amplasat pe versantul sudic al dealului Păuşeşti unde astăzi stă mărturie Biserica de lemn construită de Irimia Murguleţ la 1643. În urma unei epidemii de ciumă, satul a fost mutat de supravieţuitori pe versantul nordic al dealului Păuşeşti, unde este şi astăzi.

Până la 1900, satul Păuşeşti a fost reşedinţă de comună, făcând parte din moşia familiei boiereşti Sturdza. Familia Sturdza a deţinut până după al doilea război mondial terenurile agricole şi pădurea care erau lucrate cu oamenii din zonă.

După al doilea război mondial satul a trecut prin procesul de colectivizare, activitatea predominantă a oamenilor fiind în continuare agricultura. În perioada imediat după război,  lipsurile materiale uriaşe şi seceta din anii 1946 – 1947 au făcut ca o parte dintre locuitorii satului să migreze în sudul ţării, în special în zona Olteniei, după alimente. Unii nu s-au mai întors, în special tinerii. În anii următori s-a realizat colectivizarea care s-a încheiat cu constituirea CAP-ului (anii 1960-1962). După 1965 în sat s-a refăcut şcoala, grădiniţa şi un magazin sătesc.

Creşterea populaţiei a condus la extinderea vetrei de sat atât înaite de 1989 cât şi după revenirea la proprietatea privată, în anul 2000 suprafaţa vetrei de sat fiind de aproximativ 140 ha.

3. POPULAŢIA     

Obârşia locuitorilor din Păuşeşti o constituie vechii răzeşi şi clăcaşi din secolele XV – XVI care s-au statornicit pe aceste meleaguri. Alţi locuitori sunt cei stabiliţi pe aceste locuri în urma unor evenimente aşa cum au fost împroprietăririle făcute după reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, după Războiul de Independenţă sau din poerioada interbelică. Urmare a acestor evenimente, numeroşi ţărani din partea de nord a Moldovei s-au stabilit pe aceste locuri. În categoria acestor ,,venetici” se încadrează şi ţiganii-robi aduşi la muncă pe moşia boierului Sturdza care după dezrobire au rămas ca locuitori ai satului.

Locuitorii sunt în totalitate creştin-ortodocşi şi de naţionalitate română. Dinamica populaţiei a fost una ascendentă, de la 795 locuitori în 1912 la 1895 în 2012.    

4. OCUPAŢII ALE LOCUITORILOR

Istoricul satului evidenţiază că locuitorii au fost dintotdeauna ţărani care au practicat agricultura în condiţii naturale deosebit de favorabile. Până la cel de-al doilea război mondial sătenii se ocupau mai mult cu cultura cerealelor, creşterea animalelor (bovine, ovine, porcine, păsări) şi cultivarea pomilor fructiferi, practicând o agricultură de subzistenţă. O parte dintre ţărani lucrau în pădurea familiei Sturdza la exploatarea lemnului.

După al doilea război mondial, odată cu colectivizarea, ocupaţiile s-au diversificat. Oamenii au început să cultive şi viţa-de-vie, au apărut ferme de animale (oi şi păsări), producţia a crescut. Tinerii au fost şcolarizaţi şi apoi cuprinşi în ramuri industriale şi de construcţii. A apărut navetismul ca formă de deplasare cotidiană la serviciu. Iaşul a fost legat de sat prin introducerea a trei curse directe cu autobuzul ceea ce a uşurat deplasarea spre oraş. Apar noi meserii care se practică la nivelul comunităţii: oieritul, cojocărie, ţesutul, tâmplăria, confecţiile metalice, toate având drept consecinţe creşterea nivelului de trai al oamenilor.

În ultimile două decenii, în noul context socio-.economic al României ponderea ocupaţiilor agricole a scăzut în sat, populaţia tânără fiind ocupată cu construcţiile în ţară sau în străinătate, comerţul, menajul (în special în afara ţării). Plecarea tinerilor la lucru în alte ţări a determinat şi o creştere a procentului populaţiei îmbătrânite       

5. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI SĂNĂTATEA

Educaţia şcolară

Primele ,,rădăcini” ale învăţării şcolare apar după 1864, când reforma învăţământului introduce patru clase obligatorii, astfel că şi la Păuşeşti începe să funcţioneze şcoala într- o clădire construită din furci de stejar, cu patru săli de clasă şi ,,paravan”. Clădirea a suferit numeroase reparaţii şi a supravieţuit până spre anul 2000 când a fost demolată şi s-a reconstruit corp nou. Dat fiind numărul mare de copii, în anii următori au mai fost construite încă trei corpuri de şcoală, dintre care unul pentru copiii preşcolari. În una dintre clădiri locuia şi învăţătorul care îndeplinea şi funcţia de director. Odată cu trecerea la învăţământul obligatoriu de 8 clase, apoi de 10 clase, numărul cadrelor didactice a crescut, şcoala s-a modernizat. În prezent şcoala dispune de o bază materială modernă, clădirile au fost reabilitate în totalitate. În şcoală funcţionează o bibliotecă şcolară cu acces pentru toţi locuitorii satului. Cei aproape 400 de elevi şi preşcolari sunt îndrumaţi de cadre didactice calificate, atât localnice cât şi navetiste. După terminarea celor 8 clase majoritatea elevilor continuă cursurile la liceul din comună sau la Iaşi.   

Asistenţa sanitară

Încă din perioada comunistă, în cadrul comunei funcţionează un dispensar comunal, mai întâi într-o clădire din satul Banu, apoi în clădirea actuală din centrul comunei. Locuitorii satului beneficiază de servicii medicale asigurate de trei medici de familie în cadrul dispennsarului comunal. Gradul de adresabilitate către serviciile medicale este destul de ridicat situaţie datorată stării de sănătate precare mai ales în rândul populaţiei vârstnice şi a copiilor care resimt nivelul de trai destul de scăzut din unele familii.

6. CULTURA

Singurele instituţii de cultură din sat au rămas şcoala şi biserica. După 1990 au fost desfiinţate căminul cultural şi cinematograful sătesc. Înaite de război exista în sat o fanfară alcătuită din localnici care în zilele de sărbătoare şi cu ocazia unor evenimente antrena la joc şi veselie locuitorii pe tăpşanul din central satului. De asemenea în sat a existat în perioada anilor 1970 – 1980 o echipă de dansuri populare alcătuită din săteni care era vestită pentru premiile obţinute în cadrul festivalurilor naţionale.

Portul localnicilor nu mai are caracteristici aparte în prezent. În trecut se purta ,,cămeşoaia” din cânepă, pantalonii şi opincile, iar pe cap bărbaţii purtau pălărie sau căciulă din blană de oaie. Femeile aveau cămaşă de in sau bumbac, fuste lungi, basma şi opincuţe. Iarna se purta ,,berta”, un şal mai gros din lână sau bumbac. Pentru protecţia picioarelor împotriva frigului acestea erau învelite în ,,obiele”, fâşii lungi ţesute din lână sau bumbac. Graiul oamenilor este moldovenesc, astăzi fiind în plină transformare, incluzând multe cuvinte şi expresii noi.

Dintre obiceiuri, mai relevante şi păstrătoare a tradiţiilor sunt botezul, nunta şi înmormântarea. Se remarcă de asemenea bogăţia datinilor şi obiceiurilor de iarnă. O curiozitate este faptul că în acest sat nu se colindă de Crăciun, în schimb se umblă cu steaua.

Principalul monument din sat este biserica veche din lemn, declarată monument istoric. În sat mai sunt ridicate două monumente ale eroilor căzuţi în primul război mondial. Dintre fii satului se evidenţiază prof. univ. dr. Ştefan Avădanei, fostul ministru al transporturilor, Aurel Novac, dar şi numeroşi tineri care astăzi sunt medici, profesori, ingineri atât în localitate cât şi în alte părţi ale ţării.    

 

7. ISTORIA BISERICEASCĂ A PAROHIEI

I. Hramul bisericii parohiale: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, 8 noiembrie

Biserica se află pe o colină în partea de NE a satului. S-a terminat de zidit în anul 1805, luna martie, ziua 24. Ctitorii bisericii sunt Iancu Miclescu, bevel spătar şi Roxanda Roset. Catapeteasma bisericii s-a zugrăvit în anul 1811, septembrie, 01 de către zugravul Trizafie Ostafie, precum reiese din pisania în chirilică, aflată pe spatele icoanei împărăteşti a Domnului Iisus Hristos, din catapeteasmă. Pe un fond vopsit alb, pe spatele icoanei, se află următoarea inscripţie: ,,Cu bunăvoirea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a zidit această sfântă biserică cu cheltuiala noastră Iancu Miclescu bevel spătar şi Roxanda Roset, când s-a născut fiul nostru Costache, 1805, martie, 24, spre ajutorul nostru şi pomenirea părinţilor noştri : Gavriil, Zoiţa, Neculai, Smaranda şi s-au zugrăvit catapeteasma la 1811, septembrie, 23. Am zugrăvit eu Trizafie Ostafie, 1811.”

Moşia împreună cu biserica au fost vândute lui Alexandru Ghica. Acesta, împreună cu soţia lui Ecaterina, au construit Strana Mare şi curpenul. De asemenea, au donat bisericii icoane, obiecte de cult (cruci sculptate, sfinte vase, candele de argint, cărţi de cult.) După Alexandru Ghica, moşia şi biserica intră în posesia familiei Sturdza.   

Biserica a fost construită pe temelie de piatră. Are ziduri groase până la 2m, din cărămidă confecţionată şi arsă pe loc. Planul arhitectonic al bisericii este cruce în exterior şi treflat în interior. Acoperişul bisericii în şarpantă dublă are învelitoarea din tablă galvanizată. La vest se află turnul clopotniţă sub care la parter se prelungeşte pronaosul, la etaj se află cafasul şi la etajul II camera clopotelor. Turnul bisericii este pătrat cu acoperiş ascuţit. Intrarea în biserică se află spre sud, direct în pronaos.

Biserica parohială este monument istoric. Biserica nu a avut pictură interioară. Păstrează numeroase obiecte de patrimoniu, parte aduse de la biserica veche, între care enumerăm:

1. Piatră funerară 1835, cu inscripţia în chirilică: ,,Supt această piatră odihneşte robul lui Dumnezeu Iordache Miclescu, bevel agă, fiul stolnicului Gavriil Miclescu, care a răposat la anul de la Hristos 1835, luna august, 24 zile”. 

2. Piatră funerară din 1847 cu acest înscris în chirilică: ,,Subt această piatră odihneşte roaba lui Dumnezeu Roxanda, soţia răposatului vornic Iancu Miclescu, născută Roznovanu, care s-a săvârşit din viaţă la 12 august 1847 în vârstă de 70 de ani cu adâncă pierdere de prea răposata roabă roagă pe toţi creştinii care vor fi şi care vor câţi să zică Dumnezeu s-o ierte”  

3. Evanghelie în greacă şi latină, 1693;

4. Evanghelie din 1796;

5. Catapeteasma cu icoanele din ea, 1811; icoanele pictate în stil renascentist;

6. Cruci sculptate în lemn de chiparos ferecate în argint (1796, 1830);

7. Două potire şi un disc din plumb, nedatate;

8. Cărţi de slujbă (evanghelii, molitfelnic, aposto, minee )

9. Clopot turnat la Viena, 1796, cu inscripţia: ,,Anno 1796, Nica Caas Gasparus Hofharor in Wien”.

În decursul celor peste 200 de ani biserica a cunoscut mai multe reparaţii şi zugrăveli majore. Astfel în 1941, preotul Pralea Petru a schimbat învelitoarea din tablă galvanizată, a efectuat alte reparaţii. În anii 1970 – 1976, preotul Sârghie Vasile a efectuat reparaţii şi zugrăveli exterioare şi interioare. S-a electrificat biserica şi a schimbat vechile străni cu altele noi din stejar sculptat.

După cutremurul din 1977 s-au făcut din nou reparaţii şi zugrăveli exterioare în anii 1980 – 1985, de către preot Guzgă Constantin. În anii 1988- 1989, biserica a fost pictată în interior de către pictorul Ichim Constantin din Iaşi, sub îndrumarea arhimandritului Sofian Boghiu de la mănăstirea Antim, Bucureşti. În 2003 s-a înlocuit învelitoarea din tablă, din cauza ruginii şi spărturilor. Cu ocazia picturii interioare a fost spălată catapeteasma şi aplicat un strat de foiţă din aur pe sculptura catapetesmei de către acelaşi pictor. În ultimul timp s-au schimbat uşile şi ferestrele bisericii, s-a înlocuit duşumeaua în sfântul altar, s-a zugrăvit în exterior, s-a reconstruit un gard cu porţi matalice.

Parohia are casă de prăznuire în curtea bisericii (din anii ’80) şi casă parohială veche (1900). Toate lucrările s-au efectuat cu ajutorul exclusiv al enoriaşilor.  

 

II. Biserica veche (din lemn), aflată în incinta cimitirului- 1643

Hramul bisericii: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sf. M. Mc. Gheorghe (8 nov. şi 23 aprilie)

Se află la 1,5 km de sat, în partea de SE pe vechea aşezare a satului, din care a rămas cimitirul şi biserica. Pisania în limbă slavonă de sub cornişă are următorul conţinut: ,,Cu ajutorul Tatălui şi a Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, am zidit acest hram şi l-am terminat eu, Irimia Murguleţ, pentru pomenirea mea şi a soţiei mele Candachia şi a neamului nostru, în zilele binecredinciosului şi iubitor de Hristos Vasile Voievod, domn al Ţărei Moldovei în anul 7151 (1643), luna iulie, 14 zile”.

Biserica este construită din bârne de lemn de stejar (de pe loc), îmbinate special la capete (în ,,coadă de rândunică”), având cuie din lemn, mai târziu parte înlocuite cu cele din fier (ţigăneşti). Este construită în stil roman, de navă. Sub acoperişul din draniţă, cam la trei sferturi înălţime, are un brâu sculptat în lemn asemănător cu cel din piatră de la biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Din loc în loc acest brâu este sculptat cu rozete cu motive ornamentale orientale.

Biserica posedă o piatră funerară de pe mormântul (necunoscut), al fiicei celor doi ctitori, Biliuşca, cu următoarea inscripţie în slavonă: ,,Această piatră este făcută pentru pomenirea roabei lui Dumnezeu Biliuşca, fiica lui Irimia Murguleţ, la anul 1654, luna mai”.

Catapeteasma cu icoanele, probabil, sunt aduse de la o altă biserică, sau a fost greşit proiectată (s-a decupat din din partea superioară). Uşile împărăteşti sunt sculptate în lemn, deosebit de preţioase. Icoanele sunt vechi, unele au intervenţii ulterioare la pictură şi sunt într-o stare de conservare mediocră. Necesită restaurare competentă. 

 

Biserica, în general se află într-o stare de conservare bună, în urma lucrărilor de subzidire, înlocuire a bârnelor putrede, a acoperişului în întregime, ca şi a duşumelelor şi scheletului catapetesmei din anul 1986. Biserica veche nu posedă alte obiecte de patrimoniu şi serveşte drept capelă de prohodire a celor trecuţi la Domnul.

Preoţi parohi

1. Pralea Vasile

2. Pralea Petru, tată şi fiu; împreună au slujit mai bine de 100 de ani;

3. Preot Sârghie Vasile, 1970 – 1976;

4. Preot Guzgă Constantin, din 1979 până astăzi.

Biserica parohială a fost vizitată în 1995 de către M. Sa Regina Ana a României.